duminică, 25 noiembrie 2012

TEHNOLOGIA NUCLEARA


Tehnologia nucleara

 

 

Dezvoltarea tehnologiilor nucleare a oferit oamenilor o arma cu o putere fara precedent. In timpul razboiului rece aceasta a dus la cursa inarmarilor intre cele doua super-puteri, bazate pe o politica de intimidare si pe teoria asigurarii distrugerii reciproce.

Puterea armelor nucleare moderne este atat de mare incat forta lor exploziva este masurata, de obicei, in echivalentul a mii de tone de TNT. O bomba cu o putere de o kilotona este considerata ca avand aceleasi efecte explozive ca o mie de tone de TNT, iar una de o megatona ar echivala efectui unui milion de tone de TNT.

Efectele distructive ale unei arme nucleare depasesc insa cu mult devastarea cauzata doar de expolzie. Pentru maximizarea impactului, arma este detonata in aer, deasupra tintei, la mai multe mii de metri. Intr-o singura clipa se creaza temperaturi de 10.000.000 grade Celsius declansand o minge de foc si o unda de caldura care se propaga cu viteza luminii, parjolind tot ce-i sta in cale.

Imediat dupa aceea urmeaza explozia propriu-zisa, care se deplaseza cu o viteza de aprox. 400 metri pe secunda si creaza curenti de aer de peste 960 km/h. Odata cu trecerea undei de soc, in locul acesteia se creaza depresiuni atmosferice enorme care trag tot ceea ce le inconjoara intr-o depresiune care se instaleaza in zona distrusa cu o viteza de 1 000 km/h si da nastere la norul caracteristic in forma de ciuperca, format din moioz si un amestec de gaze fierbinti.

 

 

Efectele iradierii

Exista apoi si efectele otravitoare ale radiatiilor. Reactiile atomice duc la eliberarea unor unde de energie care patrund in corpul omenesc distrugand structura sa moleculara, mai ales cea a sangelui. De exemplu, un dispozitiv de 20 de kilotone emite suticiente radiatii care sa reduca la neputinta pe oricine s-ar afla pe o raza de o mila si ar ucide, in decurs de o luna, 25 de procente din populatie.

Dupa lansarea, in 1945, a primelor bombe atomice asupra Japoniei, cercetarea si posibilele utilizari ale acestor arme au dominat preocuparea militara si politica din intreaga lume. Pana in 1949 Statele Unite au fost singura tara care detinea tehnologia necesara construirii acestor hombe si care detinea avionele care sa le poata transporta. Uniunea Sovietica a fost cea care mai apoi a declansat prima ei arma atomica si, odata cu dezvoltarea rapida a rachetelor, armele nucleare intercontinentale au devenit fezabile. In anii 1950, Statele Unite si Uniunea Sovietica au inceput cursa inarmarilor si numarul rachetelor si al altor arme nucleare a inceput sa creasca rapid.

Primele rachete intercontinentale din anii 1950 si inceputui anilor 1960 erau dotate fiecare cu cate un singur focos nuclear; apoi, la inceputui anilor 1970, odata cu evolutia sistemelor de detectare a tintei, au aparut asa-numitele Multiple Re-entry Vehicles (MRV). Aceste rachete erau dotate cu mai multe focoase care erau detonate la 1600 km deasupra Pamantului; ele reintrau apoi in atmosfera si inundau o arie larga prin detonatii multiple.

Urmatoarea etapa a fost marcata de rachetele multiple cu ghidare independenta (MIRV). Aceasta racheta era dotata cu mai multe focoase care la reintrarea in atmosfera erau ghidate independent asupra unor tinte situate in locatii diferite, situate adesea la mai multe mile distanta. Pentru ca focoasele sa devina si mai eficiente si pentru ca inamicul sa nu poata detecta adevarata lor tinta, focoasele au fost echipate cu motoare de racheta si cu propriile lor computere, creandu-se astfel rachetele manevrabile cu tinte alternative la reintrare (MARV).

Tinand cont de puterea de distrugere a armelor nucleare, de viteza si de acuratetea rachetelor balistice intercontinentale, un sistem garantat de aparare ear imposibil de realizat. Singura cale era de a convinge inamicul ca existau suficiente rachete si focoase care in cazul lansarii unei contraofensive ar duce la distrugerea tarii atacatoare. Aceasta doctrina s-a numit Asigurarea Distrugerii Mutuale (ADM).

 

Proliferarea

          Cu toate ca MAD se baza pe un sistem de impiedicare a atacului celeilalte parti, el nu a reusit sa incetineaca proliferarea rachetelor si focoaselor. Productia acestora a crescut, deoarece conform principiilor MAD, cu cat aveai mai multe focoase, cu atat cealalta parte era mai retinuta. Pe la mijlocul anilor 1980, arsenalul cumulat al Statelor Unite si Uniuni Sovietice era de 16 000 de focoase cu o capacitate exploziva combinata de 13 800 de megatone. La acestea se mai adaugau arsenalele cunoscute ale altor puteri nucleare, Regatul Unit, Franta si China.

Pentru ca lucrurile sa devina chiar mai tensionate, au aparut asa-numitele arme nucleare tactice, dispozitive mici, proiectate pentru a fi folosite pe campul de lupta pentru distrugerea concentrarilor inamicului si pot fi transporate de rachete, bombardiere sau utilizate ca bombe lansate din aer.

Pentru a preveni scaparea de sub control a cursei inarmarilor si pentru a preintampina lansarea accidentala, s-a dezvoltat un intreg sistem de radare cu atentionare timpurie. Acesta a fost concentrat in regiunea Polului Nord, unde puteau fi detectate rachetele apartinand oricarei parti. A fost infiintata si o linie de comunicare directa intre Moscova si Washington DC, “Linia Fierbinte”, despre care se spera ca ar putea fi utilizata pentru a dezamorsa situatiile diplomatice tensionate.

 

Initiativa de dezarmare strategica (SDI)

Aceasta stare de tensiune era intr-un echilibru precar si pe la mijiocul anilor 1980 a fost cat pe ce sa se deterioreze in urma anuntului presedintelui Reagan prin care Statele Unite erau pe cale de a aplica inifiativa de dezarmare strategica. Aceasta noua extindere a inarmarilor avea ca scop realizarea unei umbrele antinucleare deasupra intregului teritoriu al Statelor Unite utilizand ultimele tehnologii. Rachetele sovietice urmau sa fie detectate si distruse in afara atmosferei terestre de sateliti ucigasi care atacau cu lasere sau cu raze ale unor particule de inalta energie. Exista pericolul ca astfel sa fie amenintat echilibrul strategic al planetei.

In acest caz, cu toate ca cercetarea si dezvoltarea proiectului SDI si-a urmat cursul, scopurile sale ambitioase si costurile enorme au dus la incetinirea oricaror experimentari ale noilor tehnologii. Scutul defensiv de deasupra Statelor Unite nu s-a materializat niciodata si se pare ca a reprezentat doar o etapa a istoriei. In 1989, odata cu prabusirea Cortinei de Fier si destramarea Uniunii Sovietice, a luat sfarsit razboiul rece si cursa inarmarilor nucleare intre cele doua supraputeri.