sâmbătă, 24 noiembrie 2012

ARGINTUL


                                                              ARGINTUL
 
 

      Istoria  argintului  este strâns  legata  de  cea a aurului. Prin  faptul  ca  si  el  se  gaseste  uneori  în  natura sub  forma  nativa, cu stralucirea  lui  deosebita  este cunoscut  din  cele mai vechi  timpuri  ale  antichitatii  si  folosit  la  confectionarea  podoabelor  si  apoi la  fabricarea  monedelor.

    Din  cele  scrise  în  Biblie  reiese  ca  argintul  era  cunoscut  cu  2000  ani  î.e.n., iar Homer ne  asigura  în  “Iliada” ca  Achile  avea scutul si spada  de  argint.  Alte  opinii , bazate pe  studierea  diferitelor  obiecte de  argint  ce  au  fost  descoprite  în  morminte, arata  o  vechime  de 3500 ani i.e.n.

     În  vechiul  Egipt, când  se  extragea  si  cunostea  numai  argintul  nativ, valoarea sa  era  cam  aceeasi  cu  a  aurului. Mai  târziu , prin  sec. XV î.e.n. dupa ce  se  cunostea  si  procedeul  de  extragere  al  argintului  din  combinatii (din  sulfura  de  argint) pretul  lui  incepe  sa  scada  fata  de  cel  al  aurului.

     În  fostul  palat  al  regelui  asirian  Sargon  din  orasul  Korsabad  au  fost  gasite  placi  datând  din  anul  710 î.e.n., una  de  aur  si  alta  de  argint, pline  cu  inscriptii,  dar  pe  una  din  ele  se  mentioneazã  un  fapt  important, ca  131/3  pãrti  de  argint  valorreazã  cât  o  parte  de  aur.

      Numele   argintului  provine,  probabil,  de  la  culoarea  sa  albã  cuv. “Kesef”  din  ebraica  veche,  derivã  de  la  cuv. “khasov”  care  Însemna  palid,  iar  cuv.  grecesc  “argyros”  provine  de  la  “argos”  care  înseamnã  “a  strãluci” . De  la “argyros”  s-a  trecut  în  latina  la  “argentum”, denumire  care  a  rãmas  pânã  azi  în  multe  tãri  si  de  unde  provine  si  denumirea  stiintificã  a  caestui  element.

      În  Evul  Mediu, alchimistii,  obsedati  de astrologie, comparau  argintul  cu  luna  din  cauza  culorii  sale  palide (în  contrast  cu  aurul, care  simboliza Soarele). Alchimistul  Geber  în  “:Catrtea despre  metale”  scria : “Luna  sau  argintul”.

      Ddescoperirea  faptului  cã de  multe  ori  în  minereulrile  de  plumb (în  special  sulfura  de  plumb- galena) se  gãseste  si  argint, care  se  putea  extrage, a  facut  pe  alchimisti    creadã  în  transmutarea  plumbului  argintifier în  argint.  De  fapt,  din  plumbul  argintifier  se  putea  extrage  argint,  dar  numai  cel  continut  ca  impuruitate  în acesta. Evident    nu  se  putea  transforma  plumbul  în  argint.  Unii alchimisti  credeau    aurul  este  argint  colorat  si    îndepartând  culoarea  galben – rosiaticã  a  aurului  se  ajunge  la  argint.

        Extragerea  argintului  se fãcea  prin  mai  multe  procedee . Amalganarea  se  cunostea  din  antichitate,  un  numai  la  extragerea  aurului  dar  si  la  cea  a  argintului. Dacã la  obtinera  aurului,  mercurul  avea  rolul  de  a  se  alia  în  orima  fazã  cu  particulele  mici  de  aur  nativ,  la  extragerea  argintului  se  putea  folsi  acest  procedeu  si  plecând  de  la  principala  combinayie  a  argintului , sulfura  de  argint :

                         NaCl                     Hg

              Ag2               Ag Cl              Ag  +  Hg2Cl2  .

   Asadar,  în  vreme  ce   în  procesul  amalganãriila  aur  mercurul  se  aliazã  numai  cu  aurul  curat,  la  argint,  mercurul  dizolvã argintul  chiar  din  clorura  de  argint ,  cãci  el  se  combinã  si  cu  clorul  separat.

     Rafinarea  argintului  se  cunostea  si  ea,  ca  si  a  auruli  din  antichitate.  Procedeul  este  cel  al  copelatiei . Aurul  sau  argintul , impurificate  cu  alte  metale  si  în special  cu   plumb, cupru,  cositor , se  calcina  în  vase  numite  cupe , iar  prin  trecerea  unui  curent  de  aer , impuritãtile  erau  oxidate  si  absorbite  de  peretii  porosi  ai   cupei , în vreme  ce  metalul  pretios – aurul  sau  argintul – (care  nu  sunt  atacate  de  oxigen ) rãmânea  curat .

      În  naturã , argintul  se  gãseste  de  cele  mai  multe  ori  ca  sulfurã de  argint  în  amestec  cu  alte  sulfuri , de plumb , cupru , arsen , stibiu .

      În  anul  1829 , Pattinson  realizeazã  un  procedeu  ( care  se  si  numea “pattinsonare” )  si  care    bune  rezultate  la  extragerea  argintului   din  plumbul  argintifier . Procedeul  se  aplicã  industrial  din  1831 si  a fost  de  o  importantã  deosebitã  pentru  Marea Britanie, care  în  acei  ani  producea  în imperiul  sãu  colonial  40% din  productia  mondiala  de  plumb. Procedeul  are  la  bazã  principiul    în  aliajul  plumb  - argint , prin  rãcire , se  separã  întâi plumbul , care   rãmâne  deasupra  topiturii  si  se  îndepãrteazã  cu  niste  linguri  gãurite . Prin  aliajul  de  plumb – argint  ce  rãmâne  se  suflã  aer  ,  care  oxideazã  plumbul  la  litorgã  ( oxid  de  plumb) , iar  argintul  rãmâne   aproape curat  (95%). Câtiva  ani  mai  târziu , în  1850 , Alexander  Parkes  (1813 – 1890) , un  chimist  englez  ,mare  inventator, posesor  a  66  brevete  în cele  mai  diferite  domenii  ale  chimiei , realizeazã  si  în  metalurgia  plumbului   un  procedeu  de  dezargintare  care-I  poartã  numele  si  care  se  aplicã  din  1859  pânã  astãzi .

       Procedeul  pare , la încput , paradoxal. În vreme  ce  toti  metalurgistii  si  chimistii  se  cãzneau    separe  argintul  de  plumbul  si  alte  impuritãti,  Parkes  vine  si  adaugã  în  plumbul  topit  o  cantitate  micã  de zinc (cca. 2%). La prima vedere, procedeul  separãrii  celor  douã  metale  se  complicã.  Dar pe   mãsurã ce  temperatura  scade  sub 935º  C,  zincul  introdus, care, evident, este  topit  si  el, se  separã  ca  o  spumã, continând  argintul  din  aliaj  sub  formã  de  cristale  mixte zinc – argint. Oxidând  apoi  acest  aliaj, zincul  trece  ca  oxid  de  zinc, iar  argintul  rãmâne  curat.

     Minereurile  care  contin  sulfurã  de  argint  se  pot  trata  cu  cianurã  de  sodiu,  iar  complexul  de  cianurã  de  argint  si  de  sodiu  prin  tratare  cu  zinc  elibereazã  argintul .

    Din  1884  ca  urmare  a  cercetãrilor  lui  B. Moebiu,  argintul  se  rafineazã  pe  cale  electroliticã. Argintul  se  bucurã  de  proprietãtile  de  a  fi  cel  mai  bun  conducãtor  de  electricitate  si  de  cãldurã  dintre  toate metalele.

   Raportul  valoric  aur  si  argint  se  modificã  mereu.  Dacã în  Evu  Mediu  1 kg  de   aur  reprezenta  valoarea  a  13 kg  de   argint. În  1985 erau  necesare  28  kg, iar  în  1939  aproximativ  77 kg  argint  pentru  acelasi  kilogram  de  aur.

  Argintul  trece  astfel  de  la  fabricarea  bijuteriilor, unde  însotea  aurul,  la  fabricarea  altor  obiecte,  ca : statuete, tacâmuri, cupe ; iar  apoi  fiind  accesibile  ca pret, la  fabricarea  oglinzilor, a  unor  cerneluri,  în  medicinã (ca  argint  coloidal) si  mai  ales  în  industria  fotograficã.  Se  foloseste,  de   asemenea  la  argintarea  unor  obiecte  fabricate  din  metale  mai  ieftine,  cãrora  le    un  aspect  frumos  si 

O rezistentã  mare.

     Pe  teritoriul  României, exploatarea  argintului  se  fãcea  odatã  cu  cea  a  aurului,  în  special  în  M-tii  Apuseni  si, evident  mult  înainte  de  ocuparea  Daciei  de  cãtre  romani. Cantitatea  de  argint  extrasã  în  Transilvania  pânã  la  retragerea  romanilor din  Dacia (271 e.n.) este  apreciatã la  aproximativ 1.345.000 kg, iar  totalul  extractiei  de  argint  pânã  în  1980  este  apreciatã  la  12.000.000 kg.